AcasăSpecialOUG 50/2010, un „şmen” pentru îmbogăţirea băncilor

OUG 50/2010, un „şmen” pentru îmbogăţirea băncilor

Generalul Ion Pitulescu, autorul unei cărţi unice – „Al treilea război mondial: Crima Organizată”, explică undeva în cuprinsul acesteia cum organiza mafia ţigănească un „şmen”, la începutul anilor 90. 

Fistichiii se postau în faţa caselor de schimb valutar şi se tocmeau cu clienţii de ocazie pentru cotaţia stabilită ad-hoc, sub cea oficială, de schimb a valutelor forte. Apoi numărau dolarii şi mărcile sub ochii lor.

Muşterii îşi numărau şi ei leii, atenţi să nu greşească. Din senin, alţi ţigani, insinuaţi în peisaj, încep să urle: repede, repede, că vine Poliţia!  În acel moment, schimbul se realizează rapid, iar valutiştii şi acoliţii lor se evaporă cu totul, în zări diferite.

Concentraţi exclusiv asupra beneficiului, muşterii nici n-au observat că, în locul teancului numărat, ţiganii le-au plasat „şmenul”.

Ce este „şmenul”? Ei bine, un teanc de foi de ziar decupate la dimensiunea valutei, flancat de două bancnote, una în faţă, cealaltă în spate.

Cu alte cuvinte: în afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul!

Au trecut ani de când acestă practică a fost detectată de organele noastre în drept. Între timp, ţiganii şi mafia lor au ajuns să-şi plaseze „şmenurile” lor primitive sub alte zări.

Dar noi tot nu am scăpat de acest modus operandi. Astfel, sub zările noastre, au fost perfecţionate alte şmenuri, tot mai sofisticate.

Ultimul, care loveşte un segment impresionant din populaţia activă a României, tocmai se înfiripă, flancat de lozincile populiste ale grijii faţă de clienţii sistemului bancar.

Bancherii au liber să deconteze riscuri închipuite din buzunarele noastre

Pe 21 iunie a.c., a intrat în vigoare Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

În litera actului normativ sunt transpuse o serie de intenţii lăudabile: eliminarea comisionului de rambursare anticipată, limitarea cuantumului penalităţilor sau posibilitatea restructurării creditului.

Pe de altă parte, însă, ordonanţa spune că dobânda creditului se raportează la indici de referinţă publici, de genul ROBOR, EURIBOR, LIBOR, la care se adaugă o marjă fixă, exprimată procentual, ce operează pe întreaga perioadă de rambursare.

Sub frumuoasa formulare a indicilor publici şi transparenţi ni se livrează la mijloc un şmen ordinar, menit să ne îndatoreze şi mai mult la bănci şi să-i îmbogăţească şi mai tare pe aceşti cămătari sofisticaţi care controlează sistemul.

Acei indici de referinţă, publici şi transparenţi, nu constituie nici o noutate, decât poate pentru naivii concentraţi exclusiv asupra beneficiilor.

Fără nici o excepţie, toate contractele de credit cu dobândă variabilă – probabil chiar şi cele încheiate în Somalia – se raportează la astfel de indici.

Noutatea absolută o constituie, însă, marja dobânzii, o făcătură decupată la dimeniunea creditului, din maculatura abjectă a ordonanţei de urgenţă.

Băncile o interpretează (caz concret: CEC Bank) drept marjă de risc.

În toată această poezie tâmpă a ordonanţei, nu ni se spune ce risc ar suferi bancherii, dar mai ales ce limite, minime şi maxime, pot avea marjele.

Vă spunem noi: de cele mai multe ori, bancherii n-au nici un risc. Iar acolo unde au, ar trebui să şi-l asigure la o companie specializată, aşa cum fac toate celelalte persoane din ţara asta, fizice sau juridice

Îţi vine să-ţi dai două palme

Prin efectul OUG 50/2010, bancherii îşi decontează riscurile închipuite, în procente doar de ei stabilite (o dată pentru totdeauna), direct din buzunarele noastre.

Şi ştiţi ce? Noi nici măcar nu putem să ne opunem.

Într-unul din „versetele” ordonanţei se arată că, în termen de trei luni, creditorii trebuie să asigure conformitatea contractelor cu noile reglementări, iar nesemnarea actelor adiţionale de către clienţi se consideră acceptare tacită. 

Un adevărat vis hruşciovist, de-ţi vine să-ţi dai două palme, ca să te trezeşti.

Până una alta, constaţi că eşti treaz, doar că nişte derbedei cu gulere albe ţi-au băgat bocancu-n gură şi şmenu-n buzunar.    

Cu sau fără acordul tău, actul adiţional oricum se face

Referirea la „actul adiţional” arată că măsurile sunt gândite pentru contractele în curs.

Cu alte cuvinte, se aplică retroactiv, iar aprobarea tacită spulberă spiritul Codului Civil, potrivit căruia contractul este legea părţilor, putând fi modificat doar de către titularii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Vrei, nu vrei, autorul de multe parale îţi indică locul pe care-l vei ocupa pe parcursul întregului contract: acela al idiotului care plăteşte, oricât i se cere.

Cu acordul tău sau peste capul tău, actul adiţional oricum se face.

Pe lângă marja proporţional de nesimţită cu nesimţirea bancherilor, un alt factor de stres permanent îl reprezintă nivelul trimestrial al indicatorilor publici şi transparenţi.

Indicatorul nostru naţional se află, aşa cum este firesc, la mâna Băncii Naţionale a României, aflată la rândul ei, dar de data asta total nefiresc, de 20 de ani la mâna unui om, Mugur Isărescu.

Spunem nefiresc, deoarece Muguraş, deşi se bucură poate de cea mai mare notorietate pozitivă din istoria post-decembristă, nu poate fi tocmai inocent faţă de toate nenorocirile care au bântuit sistemul financiar naţional condus de el: deprecierea aberantă a monedei naţionale în anii 90, devalizarea BRCE şi Bancorex, falimentele în lanţ ale băncilor comerciale nu tocmai supravegheate, ţepele trase de fondurile CARITAS şi FNI, acordurile nu tocmai necesare cu FMI, inflaţiile galopante din perioada marilor privatizări şi, ca acum, a marilor investiţii, simplificarea procedurilor de creditare în 2007. Şi multe altele…

Cunoscând personajul care conduce sistemul ce elaborează indicele public şi transparent, putem ne aşteptăm ca, în următoarele câteva sute de trimestre, ROBOR-ul noistru să crească permanent.

Revenind la ordonanţa care ne-a pricinuit aşa crampe neuronale, la ce să te aştepţi de la un guvern care a încălcat legea organică a Codului Fiscal, percepând un TVA majorat în mijlocul exerciţiului bugetar, pe motiv că suntem în rahat!

E adevărat, suntem în rahat, dar nu în rahatul nostru, ci în rahatul lor, în care ne bagă tot mai adânc.