Pe Cati Hristu îl ştie, de ceva vreme, o ţară întreagă: e singurul primar din istoria României arestat pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Din încadrarea juridică a faptelor, ai putea crede că insul a făcut scandal la bodegă.
În realitate, bodega pe care a tulburat-o e mult mai selectă decât ”Purceaua leşinată” din Cogealac, iar „muşterii” ultragiaţi cu mult mai importanţi decât orizontul îngust al României.
Haiducii lui Cati n-au protestat corect. Dar aveau motive corecte să protesteze.
Cati Hristu îşi imaginase că poate impune legea cu forţa. Prin ultima modificare a Legii 50/1991 a autorizării construcţiilor, iniţiată de secretarul de stat PDL-ist Ion Andreica, unităţile administrativ-teritoriale de rang comunal îşi pot autoriza singure proiectele de construcţii.
Primăria Cogealac avea dreptul legal să-şi emită autorizaţiile de construire, însă peste capul ei (pentru că nu avea înfiinţată o structură proprie de urbanism), Consiliul Judeţean Constanţa a autorizat lucrări de construcţii la fracţia din Cogealac a parcului eolian Fântânele-Cogealac, pentru SC Tomis Team SRL.
Lipsea însă avizul pentru utilizarea drumurilor comunale. Pentru acest motiv, Cati a cerut în instanţă constatarea nulităţii autorizaţiei CJC.
Pentru că adevărul său nu mai ieşea la iveală, într-o bună zi (26 iulie a.c.), a organizat un miting de protest, pe care şi l-a autorizat, în prealabil, în calitate de primar.
El şi-a adus suporterii la „poarta” parcului eolian construit de SC Tomis Team SRL, ameninţând cu demolarea „clădirilor”, moment în care agenţii de pază angajaţi de această firmă au somat şi au împuşcat, la nimereală, cinci manifestanţi.
A doua zi, Cati a fost reţinut, iar pe 28 iulie arestat. „Muşterii” localului tulburat de primar aveau, în sfârşit, satisfacţie.
Micul stalinist poate fi revocat doar de atotputernicul Dumnezeu
Până să trecem în revistă „muşterii”, să spunem doar că, din respectul lor (înţeles ca un compositum între teamă şi admiraţie) autorităţile judiciare ale statului român au comis deja şi alte isprăvi temerare, care încunună premiera încadrării juridice a faptelor.
Aşa cum recent a probat blogul lumeajustiţiei.ro, judecătorul Leonard Bourceanu, cel care s-a pronunţat pe măsura arestării preventive a primarului Cati, a refuzat să transmită cererea de recuzare a sa, formulată de inculpat prin apărător, ca să fie judecată de completul competent.
Magistratul se poziţionase deasupra instituţiei recuzării. Şi nu numai!
Micul stalinist neştiutor de doctrină juridică a unit două excepţii cu fondul, expediind la calendele greceşti două apărări ale celui aflat cu cătuşele deasupra capului.
Prima dintre ele se referă tocmai la nulitatea cererii de arestare preventivă. Documentul poartă antetul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, competent în cauză, însă este semnat de Adina Florea, prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, care nu are nici un fel de competenţe în acest caz.
Adina Florea nu o să fie competentă nici pe fondul procesului, decât dacă va retrograda de la Tribunal la Judecătorie.
A doua excepţie, derivată din prima, se referea la faptul că tatăl Adinei Florea este consilier judeţean, având tangenţă cu scandalul eolienelor.
De aici se năştea suspiciunea că arestarea ar fi survenit dintr-o situaţie de profund conflict de interese.
În mod cât se poate de previzibil, rechizitoriul de trimitere în judecată (prin care se va încheia urmărirea penală) va fi semnat de procurorul de caz de la Judecătorie, iar raportat la acest fapt cele două excepţii rămân fără obiect.
Cu alte cuvinte, semnătura Adinei Florea nu va fi luată în discuţie în cadrul procesului de fond, fiind irelevantă în raport cu rechizitoriul şi faptele comise.
Şi atunci cu ce fond a unit judecătorul excepţiile? Cu Fondul Monetar Internaţional?
Probe suplimentare prezentate de avocaţii lui Cati, în cadrul recursului la măsura arestării preventive, au fost şi ele respinse – inclusiv o filmare video de 45 de minute, care atestă că jandarmii au instigat la comportament nejustificat pe participanţii la demonstraţie, dar şi procesul-verbal încheiat de Inspectoratul în Construcţii, prin care s-a dispus sistarea lucrărilor la parcul eolian, din cauze de autorizaţie ilegală.
Poate că primarul Cati face parte din categoria celor răi. Însă orice scandalagiu are drepturi procesuale, iar statul român trebuie să i le respecte, până când – ca efect al unei hotărâri definitive şi irevocabile – dispare prezumţia de nevinovăţie.
Statul nostru, pe care-l cărăm în spate zi de zi, a sfârtecat corsetul procedurilor, arătând încă o dată că este apt, oricând şi oriunde, să strivească orice individ. Qui prodest? Ei bine, „muşteriilor” de la Cogealac.
Primii muşterii: oamenii lui Marc Rich
Aşa cum am arătat în cadrul unui amplu serial de articole publicate în Replica de Constanţa în anul 2009, afacerea secolului (mai scumpă decât privatizarea SNP Petrom) a fost demarată de Emanuel Muntmark.
În perioada comunistă, acesta a emigrat din Voluntariul natal în Suedia, iar în primii ani după revoluţie a revenit în ţară, ca investitor de cetăţenie suedeză. Afaceristul a deschis două mori de grâu, prima la Gălbiori, în judeţul Constanţa, a doua în apropiere de Drobeta Turnu Severin.
În 2006, Dobrogea şi Banatul au fost declarate primele două zone cu potenţial eolian ale României. A fost şi momentul în care Muntmark a sucit-o de la morile de grâu, la morile de vânt.
Pe 21 iulie 2006, afaceristul a fondat împreună cu soţia sa Maria firma Tomis Team SRL, păstrând pentru sine doar 5% din părţile sociale.
Pe 10 octombrie 2006, Maria Muntmark cesionează 95% din firmă către Ghibli SA, o societate anonimă cu sediul în statul Luxembourg, reprezentată de consilierul fiscal Fabrizio Cagnaso, un italian domiciliat în Principatul Monaco. Pe 10 decembrie 2007, Ghibli SA transmite părţile sociale către CWP Cyprus Limited, un Special Purpose Vehicles (SPV) cu sediul în Cipru, fondat de societatea anonimă Continental Wind Partners înregistrată în Luxembourg.
În numele acţionarilor la fel de anonimi ca Dumnezeul lui Pseudo-Areopagitul, CWP-ul din Luxembourg a luat fiinţă în baza declaraţiilor date de italianul-monachez Fabrizio Cagnaso şi americanul Mark Crandall, ambii în calitate de consilieri fiscali.
Pe site-ul american al CWP-ului, se arată că Mark Crandall a lucrat, ani buni, pentru Marc Rich, un şacal corporatist internaţional, despre care unii spun că ar fi mai diabolic decât diavolul însuşi, triplu cetăţean, israelian, spaniol şi elveţian, agent deconspirat al Mossad sub numele de cod „Mega” şi doar bănuit al CIA.
Interferenţele lui „Mega” cu spaţiul românesc
Rich face afaceri cu statul român, încă din anii 70, din vremea când Petre Gigea a semnat primul contract stand-by cu Fondul Monetar Internaţional, iar România a devenit membru al acestei structuri bizare.
Petre Andrei, fost ministru comunist de externe, a recunoscut că Rich făcea tranzacţii pentru ceauşeşti, fiind intermediarul preferat al regimului.
Petre Roman – probabil la îndemnul şefului SIE, generalul Mihai Caraman, a predat Petromidia către Rich Corporation, într-un contract de retehnologizare care i-a asigurat şacalului 80% din producţia de rafinărie, preţ de mai mulţi ani.
În perioada războaielor de secesiune din Yugoslavia, benzina şi motorina de la Petromidia au fost livrate pe acest spaţiu, prin încălcarea embargoului internaţional, de către beneficiarul Marc Rich.
În 1999, sub prim-ministeriatul de jure al lui Radu Vasile, dar de facto al lui Traian Băsescu (iniţiaţii ştiu că în cabinetul lui Vasile se recitau versuri, iar deciziile importante se luau la Transporturi), Rich a obţinut garanţii de stat pentru exporturi de cereale.
Tot în aceeaşi perioadă, potrivit unor speculaţii de presă, şacalul ar fi strâns relaţiile cu Dan Voiculescu.
În perioada tenebroasă a marilor privatizări, Rich ar fi reuşit să-i infiltreze în România pe miliardarii ruşi Vitali Machitski, Oleg Deripravska, Igor Ziuzin sau Mihai Cernoi, care controlează acum o parte însemnată din metalurgia românească şi Rafo Oneşti.
Recent, fostul procuror Ciprian Nastasiu, în cartea sa „Prădarea României”, a susţinut că Marco Group (umbrela lui Machitski şi Deripravska) are printre agenţii săi în România pe jurnalistul Bogdan Chireac, pe europarlamentarul Teodor Stolojan şi ministrul Elena Udrea.
Anterior reglementării domeniului eolian, firma de cereale a lui Rich – Glencore Protein Romania SRL – a achiziţionat de la Dogan Holding (acelaşi care deţine şi postul de televiziune Canal D) firma Barter Trading Romania SRL, unul din operatorii portuari importanţi din Constanţa.
O maculatură de 304 milioane de euro
Revenind la consilierii fiscali ai lui Rich de la Continental Wind Partners, trebuie să spunem că aceştia, împreună cu Muntmark (asociatul lor cu 5% din părţile sociale), au reuşit, în câteva luni bune, să facă o megaafacere pe hârtie.
Ei au încheiat sute de contracte de superficie (un soi de concesiune a terenurilor de la privaţi), au întocmit documentaţii tehnice şi au obţinut acorduri, avize şi autorizaţii de la Consiliul Judeţean Constanţa, Primăria Fântânele, Transelectrica, ANRE şi Ministerul Economiei.
Cum procedurile erau extrem de stufoase, o parte din formalităţi au fost derulate prin firmele MW Team Invest SRL şi Ovidiu Development SRL.
Rezultatul: cel mai mare parc eolian din Europa, întins pe zeci de hectare din aria administrativă a comunelor Fântânele şi Cogealac, cu 240 de turbine eoliene şi o putere instalată de 600 megawaţi oră (MWh) – apropiată de cea a unui reactor nuclear de la Cernavodă.
La Cogealac, lucrurile erau incerte, în sensul că Primăria şi Consiliul Local nu şi-au oferit acordul pentru derularea investiţiei şi pentru utilizarea şi consolidarea drumurilor de acces. O autorizaţie a Consiliului Judeţean Constanţa (atacată ulterior de Primăria Cogealac şi suspendată de la execuţie de Inspectoratul de Stat în Construcţii) avea să creeze însă aparenţa că hârtiile sunt finalizate.
Mai departe, „strategii” de la Tomis Team au încheiat un contract de livrare a turbinelor eoliene, în valoare de 447 de milioane de euro, cu General Electric International SRL Wilmington – Sucursala România şi GE Wind Energy GmbH Germania, deopotrivă denumite „Furnizori de turbine”.
A urmat un contract pentru interconectarea la sistemul energetic naţional, în valoare de 19,5 milioane de euro, încheiat cu Areva Energietechnic GmbH Germania şi Emon Electric SA România (deopotrivă denumite „Areva konsorcium”).
Proiectul, părţile sociale din cele trei firme şi cele două contracte anterior menţionate au fost cesionate, în august 2008, către CEZ, un foarte potent grup energetic ceh. „Strategii” au încasat pentru maculatura livrată 304.649.084 euro.
Mai exact: 192.898.644 euro pentru părţile sociale de la Tomis Team şi participaţia la MW Team Invest, 3.600.000 de euro pentru asumarea unui împrumut intragrup şi 108.150.440 de euro pentru participaţia de la Ovidius Development.
Gigantul CEZ intră în nuclear pe poarta din dos a energeticii eoliene
CEZ este o prezenţă mai veche, dar cu bătaie lungă, pe piaţa românească. În 2004, concernul a preluat Electrica Oltenia, devenind unul din jucătorii importanţi din domeniul distribuţiei de energie.
În 2008, după ce a cumpărat proiectul eolian Fântânele-Cogealac, CEZ a cooptat în structura de conducere a Tomis Team pe Dorina Vornicu, fosta responsabilă a proiectului cablului submarin România-Turcia din cadrul companiei de stat Transelectrica.
Intuitiv, cehii sunt foarte interesaţi de acest proiect care ar permite lărgirea pieţei de desfacere a energiei produse. În 2009, concernul a fost selectat în compania de proiect ce va realiza reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă.
Ei bine, în acest punct trebuie să precizăm că proiectul eolian şi cel nuclear sunt legate ombilical prin condiţionările generice ale politicii energetice mondiale.
După Protocolul de la Kyoto (1996), marile state ale lumii au impus ca regulă, cu implementare eşalonată, ca accesul pe piaţă al producătorilor de energie din surse pe bază de carbon şi nucleare să depindă de ponderea de energie livrată din surse hidro şi regenerabile. Aceasta, pentru a face loc energiei curate.
Însă şi aici e o potlogărie universală, în sensul că energia curată se măsoară în certificate verzi – nişte titluri tranzacţionabile pe o piaţă autonomă, care odată cumpărate le permit marilor poluatori să-şi degaje nestingheriţi emisiile.
Poluatorul plăteşte – pentru că aşa e principiul de drept universal – însă acum vedem şi cine încasează banii. Şi nu-i încasează muritorii care le respiră fumurile şi se spală cu apa lor grea, ci confraţii de la regenerabile, care respiră aerul crud de sub morile de vânt.
Revenind la potlogăriile autohtone, logica ar fi impus ca cehii să se bage întâi în nuclear şi abia apoi în sectorul regenerabil, ca să obţină „dreptul” de a livra producţia în sistem, pe baza propriilor certificate verzi.
Ei au procedat în răspăr cu logica: s-au obligat întâi să bage oficial 1,1 miliarde de euro în eoliene, dar neoficial şi mai mult, şi abia apoi au obţinut garanţia că vor produce pe nuclear. Cam mulţi bani, pentru a fi la cheremul proniei divine (singura responsabilă pentru bătaia şi odihna vântului)!
Cu aceeaşi sumă, cehii puteau să obţină 600 MWh în nuclear, iar cu jumătate, aceeaşi putere instalată în hidro sau termo.
Efortul financiar imens ar putea fi justificat (sperăm că nu în singurul mod) de cooptarea ulterioară în proiectul nuclear de la Cernavodă.
Tot aici e locul să spunem că, deşi ieşită din schemă, gruparea de la CWP a fost cea care a adresat scrisori unor ministeriabili din România, pentru a-l denunţa pe Cati Hristu că ar pune beţe în roate investiţiei CEZ. De aici se degajă o concluzie de etapă: cehii sunt doar plătitori, „strategii” fiind consilierii fiscali care au ucenicit pe lângă Marc Rich şi care şi-au luat partea leului.
GE – muşteriul de la Federal Reserve şi Comisia Trilaterală
Ultimul „muşteriu”, dar nu cel din urmă, ci dimpotrivă cel mai greu, este furnizorul de turbine, General Electric.
Fondată la sfârşitul secolului al XIX-lea de Thomas Edison, această companie a avut o expansiune fulminantă ce a transformat-o dintr-o afacere experimentală, în una din cele mai faimoase experienţe economice ale capitalismului şi politicii actuale (sic!).
În anii 70, GE a ajuns să influenţeze politica economică a Statelor Unite, trei dintre preşedinţii americani obişnuind să solicite sfaturi avizate de la directorul general Reginald H. Jones, cooptat membru în Consiliul de Afaceri al SUA.
În perioada 1981-2001, sub conducerea lui John F. Welch, GE s-a trasformat într-o corporaţie multinaţională, cu investiţii în diverse domenii (de la motoare şi petrochimie, la presă, servicii financiare şi aparatură medicală).
Actualul chairman&CEO se numeşte Jeffrey R. Immelt, el ocupând funcţia supremă din data de 7 septembrie 2001 (cu patru zile înainte de atentatele de la WTC, ultimul reper care a rupt istoria în două: înainte şi după atentate).
Posesorul unui MBA la Harvard University, obţinut în 1982, Immelt are la bază studii de matematică.
Revista economică Baron l-a declarat, în trei rânduri, cel mai bun director executiv al Americii, iar Fortune Magazine i-a „premiat” firma (General Electric) drept cea mai admirată companie americană. Immelt este membru în Consiliul de Afaceri al SUA şi face parte din bordul Federal Reserve Bank – trezoreria americană.
Al doilea nume de pe lista GE este Ferdinando „Nani” Beccalli-Falco, un nativ italian (poate şi un pic aromân, după rezonanţă) care şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în structurile externe ale GE, mai nou el fiind stabilit la Buxelles.
Din 2005 şi până în prezent, „Nani” este preşedinte şi CEO al GE International, fiind responsabilul pentru strategiile de dezvoltare ale concernului în afara Americii. Anterior, el a îndeplinit funcţii executive la GE în Olanda, India, Japonia şi SUA, care i-au consolidat experienţa în domeniul financiar.
Beccalli-Falco face parte dintr-o puzderie de organizaţii, cele mai titrate fiind Comisia Trilaterală (un organism care adoptă politici financiare confidenţiale pentru Europa, Asia şi America) şi Centrul pentru Studii Politice Europene (un soi de şcoală a securiştilor europeni, aşa cum apreciază jurnalistul Ovidiu Ohanesian în cartea sa „Puterea din umbră”).
În Comisia Trilaterală, Beccalli-Falco este coleg cu singurul român conferit cu o asemenea demnitate internaţională: guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu.
Spionul Colţeanu, specialistul în nuclear care adună bani pentru GE
Omul care face în România ce face Immelt în America şi „Nani” în Uniunea Europeană, pentru GE, este Cristian Colţeanu – şi el un personaj cheie al momentului. Colţeanu a lucrat pe domeniul tehnic în SUA, în perioada 1978-1986, ca reprezentant al Întreprinderii de Comerţ Exterior Maşinexport.
După o opinie foarte avizată (a jurnalistului Ohanesian), ar fi spionat.
Tocmai era perioada în care Direcţia de Informaţii Externe colecta informaţii tehnice premergătoare demarării proiectului centralei nucleare de la Cernavodă. În 1986, „spionul” revine în ţară, ca specialist-consultant al firmei italiene Ansaldo, implicată în construcţia CNE Cernavodă alături de AECL Canada şi, desigur, General Electric SUA.
În 2001, când Ansaldo şi-a terminat treaba la Cernavodă, Colţeanu s-a „transferat” la Ministerul Afacerilor Externe (fiind unul din adjuncţii lui Mircea Geoană – trecut şi el pe la Ambasada din State). În 2003 a plecat la misiune, ca ambasador în Italia, San Marino şi Malta.
În 2007, fostul nostru ambasador a semnat o scrisoare deschisă, alături de diplomaţii altor state, prin care cerea guvernului italian să nu-şi retragă trupele din Afganistan.
La noi acasă, premierul cerea retragerea trupelor, în vreme ce preşedintele jucător cerea staţionarea, însă nici unul din cei doi nu a recunoscut că l-ar fi abilitat pe ambasadorul nostru de la Roma să dea sfaturi guvernului italian (Tăriceanu nici n-ar fi avut de ce).
După gafă, Colţeanu a fost silit să se retragă din diplomaţie. De îndată, italianul Nani Beccalli-Falco i-a propus să devină reprezentantul GE pentru România, Republica Moldova şi Bulgaria, aşa cum se lăuda fostul ambasador într-un interviu acordat unei publicaţii financiare.
În noua calitate, Colţeanu a semnat două contracte majore de livrare turbine, primul cu Tomis Team şi un al doilea cu SNP Petrom (pentru un parc ce urmează a fi realizat pe platforma Petrobrazi, cu o putere instalată ded 860 MWh, nu de doar 600 ca la CEZ, şi cu o investiţie de 500 de milioane de euro, nu de 1,1 miliarde de euro, ca la Fântânele; toate aceste cifre probează, încă o dată, că în proiectul de la Fântânele sunt chestiuni netransparente).
Ca dovadă că domeniul nuclear a rămas prima sa iubire, Colţeanu a reuşit, în ianuarie 2010, să semneze un contract de întreţinere a turbinelor de la unităţile 1 şi 2 ale CNE Cernavodă, pentru suma de 146 de milioane de dolari.
Totodată, a anunţat că GE este interesată să participe în compania de proiect de la unităţile 3 şi 4, alături de CEZ, bunul plătitor de turbine, unităţi nucleare şi cabluri submarine. Să mai spunem doar că „spionii” noştri din domeniul nuclear sunt extrem de bine branşaţi la mediul politic autohton.
Ăştia nu stau în loc de unul de-al de Cati, ajuns în disperare de cauză la gesturi haiduceşti.
Investigaţia continuă!
