Spitalului Judeţean Constanţa a găsit un prestator de pompe funebre dispus să bage jumătate de milion de euro pentru renovarea secţiei de prosectură şi dotarea acesteia cu aparatură medicală de ultimă generaţie, în baza unei proceduri şi a unui contract întemeiat pe o eroare juridică. Deşi contractul ce a fost încheiat se numeşte de concesiune, în realitate nu s-a concesionat nici un bun şi nici o activitate a spitalului, ci doar nevoia de renovare şi de dotare cu aparatură medicală. Însă concesionarea unei nevoi este un non-sens de genul: „n-am mănuşi, deci le vând”. Problemele juridice ale documentaţiei cumpărate pe sume confidenţiale, dar după toate semnele regeşti, de la o casă de avocatură agreată de Căpăţână, ar putea să creeze ceva probleme în viitor atât Spitalului, cât şi aşa-zisului concesionar.
Licitaţia anunţată de SCJU la sfârşitul lunii august a făcut furori printre comentatorii din presa locală, care au prezentat întreaga operaţiune drept un episod din filmul privatizării pe felii a sănătăţii constănţene. Filmul în cauză se turna, într-adevăr, pe la secţiile de analize medicale şi radiologie, însă la Morgă, spre dezamăgirea comentatorilor de presă, se pregătea altceva, în speţă un contract de lucrări şi de achiziţii de bunuri, în care executantul nu este plătit, însă primeşte dreptul de a-şi recupera banii din alte prestaţii ulterioare, de pompe funebre şi de publicitate (în spital nu poţi presta o înmormântare, dar poţi să-i faci publicitate). Ideea lui Căpăţână aduce puţin cu cea a companiilor de telefonie mobilă de a renova faţadele blocurilor în schimbul primirii dreptului de a amplasa cearceafuri publicitare. Între părţi are loc o afacere de tip barther sau, cu alte cuvinte, un troc puţin mai evoluat decât cel practicat în comuna primitivă: proprietarii blocului pun la bătaie spaţiul publicitar, iar firma de telefonie lucrarea de renovare. Cam la fel merge treaba şi cu Morga. Firma de pompe funebre renovează clădirea şi cumpără aparatură medicală de ultimă generaţie, urmând să-şi scoată pârleala din convingerea familiilor celor decedaţi de a cumpăra de la ea produse funerare şi serviciile specifice înmormântării. Un schimb interesant, evaluat la aiuritoarea sumă de jumătate de milion de euro. Căci atât costă lucrarea şi achiziţia de bunuri: 100.000 de euro pentru reparaţia capitală a încăperilor destul de modeste ca suprafaţă şi 400.000 de euro pentru dotarea cu aparatură medicală de ultimă generaţie.
Avocaţii au coafat afacerea barther sub forma unei concesiuni
Reprezentanţii Spitalului nu au explicat niciodată această afacere rudimentară (bazată pe troc), în esenţa ei. Mai mult, au încercat să o coafeze şi să o prezinte sub forme mai evoluate, dar total străine fondului ei funcţional, cu riscul unor confuzii juridice, ce i-ar putea constitui prestatorului prins la japcă temeiuri ulterioare pentru a denunţa un fals intelectual. Prin documentaţia emisă de Spitalul Judeţean sub nr. 20847/27.08.2010, afacerea secolului este definită drept o „procedură de dialog competitiv pentru atribuirea contractului de concesiune lucrări publice – reabilitare/renovare secţie prosectură, SCJU Constanţa”.
Aşa cum vom arăta detaliat, invocarea noţiunii juridice a concesiunii nu are nici o acoperire, deoarece, în realitate, spitalul n-a concesionat nimic. Dacă facem abstracţie de termenii afacerii barther, pe care i-am prezentat anterior, şi luăm în discuţie doar haina concesiunii, în care au îmbrăcat avocaţii Spitalului ideea rudimentară a lui Căpăţână, vom înţelege cât de ciudată este această coafare a afacerii.
Cu toţii ştim că, la baza activităţii economice stau două procese opuse: cumpărarea şi vânzarea (iată şi alte sinonime: cererea şi oferta, achiziţia şi desfacerea, a plăti şi a încasa, a lua şi a da etc.). Cumpărarea de bunuri, servicii sau lucrări este o experienţă comună a întregii umanităţi, astfel că orice muritor, încă de la cea mai fragedă vârstă, înţelege nemijlocit ce înseamnă să cumperi ceva şi deduce şi procesul opus, de a vinde ceva. Ce astfel de proces faci când n-ai un bec şi-ţi trebuie? Un om întreg la minte se gândeşte să-l cumpere, că doar nu o să vândă ceea ce nu are. Puţinele persoane care nu disting cele după procese primare ale activităţii economice îşi au locul la balamuc sau la spital. SCJU, care este tot o persoană, e drept nu fizică, ci juridică, a confundat cumpărarea cu vânzarea şi nevoia cu surplusul. Simţind lipsurile acute de la Morgă (de lucrări şi de furnizare de bunuri), reprezentanţii spitalului au transformat mintal nevoile în surplusuri şi le-au dat în concesiune.
Regimul legal al concesiunilor şi struţo-cămila concesiunii de lucrări
Trebuie să spunem că această abatere de la normele comune de sănătate mintală a fost posibilă, până la un punct, şi datorită unor nelimpezimi conceptuale existente în legislaţia privind regimul concesiunilor şi achiziţiilor publice. Concesiunile sunt definite de Legea 219/1998, drept acte de transferare a administrării unor bunuri, servicii şi activităţi de la instituţiile de stat la privaţi, contra plăţii unei redevenţe. Deci nu lucrări, ci – repetăm – bunuri, servicii şi activităţi, cu toate chestiuni pozitive, palpabile, din categoria surplusurilor. De asemenea, legea face vorbire despre un echilibru ce trebuie să existe între sarcinile impuse şi beneficiile acordate concesionarului. În cazul activităţilor şi serviciilor concesionate, concedentului i se acordă privilegiul de a încasa tarife de la beneficiarii direcţi ai activităţilor sau serviciilor publice, ceea ce arată, chiar şi pentru cei mai grei de cap, că obiectul concesiunii face parte din categoria surplusurilor, iar nu a nevoilor.
Lucrurile erau foarte clare, însă în anul 2006, prin OUG 34 privind achiziţiile publice, juriştii de la Guvern au produs un nou concept, respectiv cel de concesiune de lucrări publice. Deşi cuvântul concesiune înseamnă, la limită, o formă de vânzare, Guvernul a găsit de cuviinţă să-l invoce într-un act normativ dedicat cumpărăturilor. Însă definirea exactă a acestui nou concept din cuprinsul ordonanţei arată că juriştilor le-a lipsit precizia în alegerea cuvintelor. Potrivit art. 3 din OUG 34, „contractul de concesiune de lucrări publice are aceleaşi caracteristici ca şi contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate contractantul, în calitate de concesionar, primeşte din partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani” (legea citată, art.3.). Se înţelege clar că acest contract denumit în mod deficitar concesiune de lucrări publice este de tip doi în unu: deopotrivă contract de lucrări şi contract de concesiune. Adică autoritatea contractantă cumpără lucrări de la un privat, pe care le achită prin concesionarea rezultatului lucrării prestate. Prestatorul primeşte o concesiune palpabilă, adică tocmai rezultatul investiţiei sale, pe care îl poate exploata pentru a-şi recupera efortul financiar şi pentru a face profit, pe un termen determinat.
Alte aberaţii juridice
Revenind la secţia de prosectură, ne întrebăm: care este concesiunea palpabilă prinsă în contractul cu Casa Albastră? Rezultatul „lucrării” – inclusiv furnizarea de bunuri, în speţă de aparatură medicală – rămâne în administrarea SCJU. Disponibile ar mai fi prestarea de servicii de pompe funebre (trecută în contract) şi publicitatea (subînţelesă), însă spitalul nu a prestat niciodată asemenea activităţi, nu le are în obiectul de activitate şi, deci, nu le poate vinde sau concesiona. Spitalul ar fi putut, cel mult, să închirieze o încăpere pentru amenajarea unui magazin de pompe funebre, însă aşa trebuia aleasă o altă documentaţie.
Ordonanţa 34, pe care cred avocaţii lui Căpăţână că au respectat-o, arată printre altele că, în situaţiile în care autoritatea contractantă achiziţionează bunuri ce trebuie instalate şi puse în funcţiune, ponderea financiară a operaţiunilor va decide dacă se încheie un contract de furnizare sau unul de servicii. În cazul secţiei de prosectură, furnizarea de bunuri reprezintă 90% din „investiţie” (400.000 de euro), însă cu toate acestea nu s-a încheiat un contract de furnizare, ci unul de concesiune de lucrări. E clar că nici nu se putea urma o asemenea cale, fără riscul unei aberaţii şi mai mari, a încheierii unui contract de concesiune a furnizării – o denumire şi un concept care nu există.
Să mai spunem doar că, în perioada în care casa de avocatură plătită regeşte să găsească o formulă juridică pentru trocul rudimentar gândit de managerul Căpăţână, Parlamentul a adoptat legea parteneriatului public privat, care reprezenta, poate, o soluţie optimă de evitare a erorilor juridice anterior prezentate.
