Chiar şi după 20 de ani de la schimbarea de regim din 1989, societatea românească se mai ocupă încă de “foştii securişti” şi “foştii colaboratori” ai Securităţii. O adevărată pierdere de timp dacă ne gândim că asanarea morală a României capitaliste a debutat în 1990 cu un nou preşedinte provenit chiar din mijlocul nomenclaturii comuniste. Majoritatea statelor aflate sub ocupaţie comunistă şi-au făcut publice, după căderea “Cortinei de Fier”, arhivele fostelor servicii de informaţii, însă numai România şi-a deconspirat în afară ofiţerilor până şi reţelele informative interne şi externe. O greşeală care a costat scump, costă şi va mai costa acest popor! Sloganul revoluţionar “jos Securitatea, poporul e cu Armata” a manipulat minţile prea puţin antrenate şi încă are efecte similare şi după 20 de ani de capitalism.
Preşedintele Ion Iliescu venit la putere o dată cu evenimentele din Decembrie 1989 a ocupat sub regimul Ceauşescu mai multe funcţii deosebit de importante, printre care se numără şi şefia Departamentului de Propagandă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Primul premier al României de după 1989, celebrul Petre Roman de la “baricada de la Inter” este fiul lui Valter Roman (n. Ernest Neulander) un celebru lider comunist, fiul fostului rabin din Oradea. Căpitanul Mihail Lupoi, numit în data de 2 Ianuarie 1990 ministru al turismului, alături de Nicolae Militaru şi Emil Cico Dumitrescu au fost deconspiraţi de foştii colegi de arme ca fiind colaboratori ai serviciilor secrete ruse. Şi lista poate continua, numele celor mai importanţi oameni politici de după 1989 fiind menţionate în diverse anchete, dosare sau materiale de presă cu referire directă la fostele servicii secrete ale României.
Este adevărat că majoritatea statelor ce s-au aflat sub ocupaţie comunistă şi-au făcut publice, după căderea “Cortinei de Fier”, arhivele fostelor servicii de informaţii, însă numai România şi-a deconspirat în afară ofiţerilor până şi reţelele informative interne şi externe. O greşeală care a costat scump, costă şi va mai costa acest popor! Sloganul revoluţionar “jos Securitatea, poporul e cu Armata” a manipulat minţile prea puţin antrenate şi încă are efecte similare şi după 20 de ani de capitalism.
În cartea sa intitulată “Secretele U.S.L.A.” publicată în 2005, fostul ofiţer de Securitate şi membru al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă, Filip Teodorescu, susţine că autorii principali ai manipulării prin care Securitatea română a ajuns să fie percepută public ca fiind “teroristă” au fost Nicolae Militaru şi Silviu Brucan: “Şi pentru că au avut nenorocul de a fi purtat petliţe albastre, în decembrie 1989 au fost etichetaţi terorişti, trupe fidele lui Ceauşescu. Ura împotriva acestora a pornit şi a fost întreţinută de politologu lu’ peşte – l-am numit pe Silviu Brucan.”
Arhivele Securităţii s-au deschis ! Dar ce avem înăuntru ?
O data cu înfiinţarea Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) în presă au început să explodeze ca pe bandă rulantă nume sonore ale unor personalităţi publice autohtone. Majoritatea celor vizaţi de “verdictele” de “poliţie politică” ale CNSAS au fost politicieni şi oameni de afaceri importanţi, apropiaţi puterii politice de la Bucureşti. N-a fost vorba aproape niciodată de desconspirarea unor “torţionari” şi aproape făre excepţie au fost “daţi pe guşă” numai foştii informatori. Pe scurt, în România, nu se studiază de fapt Securitatea lui Ceauşescu, ci mai de grabă reţelele informative ale serviciilor secrete române, chestiune fără precedent la nivel mondial!
Metoda “Divide et Impera”: Măgureanu şi Talpeş
Suntem încă prima ţară din lume în care doi foşti şefi de servicii secrete s-au acuzat reciproc de trădare în favoarea unor puteri străine; în speţă, în anul 2008, fostul director al Serviciului Român de Informaţii (SRI) profesorul Virgil Măgureanu l-a acuzat public pe fostul şef al Serviciului român de Informaţii Externe de trădare. Astfel, Virgil Măgureanu a explicat întregii ţări faptul că: “pentru cei de la SIE, în special pentru Ioan Talpeş, colaborarea cu CIA (Agenţia Centrală de Informaţii a SUA) a plecat de la alte premise, aducătoare de profit imediat, încă din 1992-1993, prin faptul că personajul amintit, în mod sistematic şi nu întotdeauna în urma unor cereri sau presiuni ale americanilor, a predat către aceştia întreaga reţea a ofiţerilor acoperiţi, partea cea mai discretă şi inteligentă din întreaga Securitate”.
La rândul său fostul şef SIE, Ioan Talpeş l-a acuzat indirect pe Măgureanu de colaborare cu serviciile secrete ruse, mai exact cu urmaşii KGB-ului. Probabil nu întâmplător teoria lui Talpeş a fost susţinută chiar de către CIA, o dată cu publicarea pe site-ul de internet al celebrei agenţii de informaţii americane a unui studiu realizat de istoricul Larry L. Watts. Acest “istoric” cunoscut mai mult ca spion american specializat pe zona Europei de Est afirmă în materialul publicat pe pagina CIA că, după ce a fost numit în funcţia de director al SRI în anul 1990, Virgil Măgureanu “s-a întâlnit în secret cu fostul şef al KGB-ului rusesc Evghenii Primakov şi asta fără să informeze autorităţile politice din România”. Materialul publicat de CIA sub semnătura lui Larry L. Watts este datat 14 Aprilie 2007 (problemă tehnică cel puţin relativă). Deci este evident faptul că declaraţiile lui Virgil Măgureanu au deranjat până la cel mai înalt nivel administraţia americană, de vreme ce, inclusiv CIA a simţit necesar să posteze pe propriul site asemenea “dezvăluiri”.
Demonizarea serviciilor secrete, parte a strategiei de cucerire
Cele mai recente exemple ale modului în care funcţionează strategia de război ne-au fost oferite lunile trecute, atunci când “valul revoluţionar” a lovit şi coastele Africii. Percepţia publică în creştere potrivit căreia “revoltele democratice” din Tunisia şi Egibt vor mătura întreaga lume arabă tinde să devină o realitate. Aceasta se bazează pe ipoteza că ţările arabe sunt conduse de dictatori autoritari şi îmbătrâniţi, tot mai represivi şi rămaşi fără simţul realităţii.
Revoltele din statele africane au avut la bază elemente economice cu implicaţii sociale concrete, precum creşterea şomajului în special în rândul persoanelor tinere bine educate, care se simt umilite şi maltratate de regimurile autocratice din ţările lor. Cu alte cuvinte globalizarea pieţelor şi criza mondială de fabricaţie americană a lovit decisiv economiile unor state aflate sub tutela regimurilor autoritare, iar dictatorii se găsesc azi în faţa unei mari provocări având numai două posibilităţi: demisia sau războiul.
Până în prezent, doi dictatori au preferat să demisioneze în locul vărsărilor de sânge; primul, Ben Ali al Tunisiei, a demisionat pe data de 14 Ianuarie 2011, urmat de preşedintele Hosni Mubarak care a renunţat la conducerea Egiptului pe data de 11 Februarie 2011. Şi în cazul Tunisie, şi în cel al Egiptului, mişcările de stradă au fost “amplificate” de intervenţia trupelor de securitate şi miliţie, care, în prima fază, aşa cum era de aşteptat au încercat să-şi protejeze conducătorii. Mai mult chiar, în Egipt, după demisia lui Mubarak, puterea a fost lăsată practic în mâinile lui Omar Suleiman, şeful serviciului egiptean de informaţii, acesta fiind şi cel responsabil cu organizarea viitoarelor alegeri libere preconizate pentru toamna lui 2011.
În Libia, colonelul Gaddafi nu renunţă la putere ?!
Conform scenariului oficial, revoluţiile din Egipt şi Tunisia au influenţat producerea unor demonstraţii similare şi pe teritoriile altor state precum Zimbabwe, Iemen, Bahrain, Iordania şi Libia.
Însă la rând a urmat o explozie socială în Libia, coincidenţă sau nu, stat aflat în topul primelor zece exportatoarea de petrol ale lumii. Aici, dictatorul Muammar Muhammad al-Gaddafi n-a avut timp să înveţe din experienţele omologilor săi din Egipt şi Tunisia, şi a deschis focul împotriva manifestanţilor, fiind acuzat la începutul lunii Martie de către Tribunalul Penal Internaţional de crime de război.
Faţă de celelalte state africane lovite de “virusul revoluţiilor”, cazul Libiei pare să fie unul special, deoarece aici dictatorul nu s-a lăsat dat la o parte. În mod cu totul ciudat, la scurt timp după încercarea lui Gadaffi de a reinstaura cu mitraliera ordinea în Libia, aşa numita opoziţie condusă de Consiliul Naţional Libian a atacat în plin forţele de securitate libiene, moment în care s-a declanşat un adevărat război civil între armata lui Gadaffi şi opoziţia rebelă.
Au urmat zile de bombardamente făcute de armata lui Gadaffi împotriva insurgenţilor, timp în care marile puteri ale lumii au început să analizeze posibilitatea unei intervenţii militare în Libia pentru eliminarea dictatorului. Rămas evident fără sprijin internaţional, întrebat într-un interviu, difuzat miercuri 9 Martie 2011 de canalul de ştiri francez LCI, despre poziţiile occidentalilor, inclusiv cea a Parisului, care şi-au oferit sprijinul insurgenţilor, colonelul Gadaffi a răspuns: „Ei doresc să colonizeze Libia din nou. Este un complot colonialist”.
Declaraţia n-a surprins se pare pe nimeni, mai ales după ce Statele Unite au blocat fondurile de peste 30 de miliarde de dolari ale Libiei, iar Uniunea Europeană a suspendat investiţii de 40 de miliarde de euro ce urmau să fie realizate în această ţară. Şi Elveţia a procedat similar, blocând conturile liderilor libieni. Mai mult decât atât, importurile de petrol libian către Uniunea Europeană au fost sistate, producţia Libiei scăzând astfel la 65%, ţara înregistrând pierderi de 3 miliarde de dolari pe lună.
România plăteşte scump democratizare regimurilor africane
Situaţia instabilă generată în Libia a determinat creşterea preţului barilului de petrol pe plan mondial, iar românii au simţit asta imediat o dată cu mărirea preţului la pompă a carburanţilor. Practic, de la începutul acestui an, în România au avut loc şase majorări succesive ale preţurilor la combustibili fiind vorba de o creştere totală de 3,5%. În aceste condiţii este de aşteptat ca majorările săptămânale ale preţurilor la combustibili să se regăsească în final în costurile produselor alimentare, transport şi servicii. Şi astfel, creşterile de preţuri vor pune presiune în plus pe inflaţia din România, aspect despre care Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, a precizat: “Bineînţeles că o creştere în continuare a preţului la petrol va duce la presiuni inflaţioniste suplimentare. Mizez pe faptul că Arabia Saudită are capacităţi excedentare de trei ori mai mari decât ale Libiei şi că le va pune în funcţiune”. Cu alte cuvinte, din cauza crizei Libiene, economia românească a ajuns la mâna şeicilor saudiţi !
De la Securitatea lui Ceauşescu la lipsa securităţii
După cum se observă, în orice schimbare profundă din interiorul unui stat, serviciile secrete au mai mereu un rol important. În cazul tranziţiei de la comunism la capitalism, România a parcurs începând din Decembrie 1989 trei etape în relaţia cetăţean-servicii secrete: În prima fază lucrătorii Securităţii au fost acuzaţi de “terorism” şi de faptul că apără regimul Ceauşescu (evenimentele din 2011 din Tunisia şi Egipt par cazuri similare); În etapa următoare, în momentul în care populaţia s-a lovit la modul concret de capitalism, despre securişti s-a spus că sunt în spatele marilor afaceri şi că, de fapt, tot răul din economia românească li se datorează foştilor ofiţeri de informaţii; Ultima etapă, în care ne găsim încă, a debutat cu deconspirarea foştilor colaboratori ai Securităţii, fiind vorba numai de oameni politici şi afacerişti importanţi. Astfel, oricine se apropie în România de zona puterii politice este “găsit” colaborator, informator, acuzat de “poliţie politică”, iar în cazurile mai delicate apar acuzaţii de corupţie legată tot de zona administrativă a statului.
În felul acesta s-a ajuns ca populaţia României să fie mult mai încrezătoare în forţele externe ale altor state sau organisme (NATO, UE, SUA) decât în propria clasă politică, în afaceriştii români şi în final în propriile servicii secrete. Marea masă de cetăţeni din România încă mai aşteaptă ca “salvarea” lor să vină de undeva din exterior, deoarece pe plan intern instituţiile de stat au fost complet demonizate şi bagatelizate. Nimeni nu mai are încredere la modul sincer în justiţia română, în poliţie sau în sistemul public de sănătate, toţi fiind aşa cum spun românii “o apă şi un pământ”.
Declasificarea arhivelor DSS
Declasificarea unui număr important de dosare care au aparţinut fostei Securităţi trebuia să aducă mai multă lumină în legătură cu activităţile derulate de acest organism de stat înainte de 1989. Cu toate acestea, lucrurile au mers din rău în mai rău şi asta deoarece, în loc să ne prezinte “odioasa şi criminala” faţă a Securităţii, CNSAS-ul face publice dosarele foştilor informatori, semnatari ai unor declaraţii fără o importanţă deosebită. Exemplele sunt nenumărate şi unele chiar nostime, însă rezultatele sunt cât se poate de evidente, lipsa de încredere generalizată în instituţiile de stat:
Dan Voiculescu, cunoscut politician şi om de faceri, potivit CNSAS, a fost recrutat ca informator de Securitate comunistă, în Februarie 1970, primind numele conspirativ “Mircea”. În această calitate, “Mircea” a făcut relatări verbale legate de activităţile sportivilor români pe perioada unor deplasări în străinătate. În anul 1973, conform CNSAS, Dan Voiculescu a fost recrutat de Direcţia a III-a, unde i s-a dat numele de cod “Felix” şi timp de doi ani a furnizat o serie de informaţii sub forma unor note despre colegii de muncă, rude plecate în străinătate şi cetăţeni străini cu care a intrat în contact în diferite ocazii. Dan Voiculescu şi-a recunoscut calitatea de informator, însă a negat vehement acuzaţiile de “poliţie politică” ale CNSAS-ului.
Constantin Bălăceanu-Stolnici, nume conspirativ “Laurenţiu”, Doctor în medicină, cadru universitar, membru titular al Academiei de Ştiinte Medicale din România, specialist neurolog, membru de onoare al Academiei Române şi liberal convins, a fost acuzat de “colaborare cu fosta Securitate” deoarece a furnizat informaţii Securităţii în perioada în care era şef de secţie la Institutul de Geriatrie condus de Ana Aslan. Notele semnate “Laurenţiu” priveau pacienţii internaţi la Institutul de Geriatrie. În mod evident, atunci când anumiţi pacienţi prezentau interes pentru organele de Securitate, academecianul Bălăceanu-Stolnici era una dintre sursele de încredere utilizate din interior de ofiţerii de informaţii. După publicarea în presă, în anul 2007, a unor materiale legate de colaborarea lui Bălăceanu-Stolnici cu Securitatea, academicianul român a recunoscut fără ezitare faptul că a dat diverse informări organelor Securităţii.
Mona Muscă, nume cospirativ “Dana” a fost acuzată de “poliţie politică” deoarece, în anii ’70 – ‘80 a informat organele de securitate ale statului cu privire la activităţile studenţilor străini din România. La aceste note s-au mai adăugat două caracterizări făcute de “Dana” unor colege de la Facultatea de Filologie din Timişoara, documente considerate de colegiul CNSAS-ului ca fiind de fapt nişte “recomandări de racolare” – prezumţie cel puţin exagerată. Recomandările de racolare fiind făcute în realitate numai de către ofiţerii de informaţii şefilor ierarhici. A susţine azi că un simplu colaborator făcea astfel de propuneri Securităţii este mai mult ca sigur o ipoteză falsă. Deputatul Mona Muscă a recunoscut colaborarea, cu oragnele Securităţii, însă a negat că aceste fapte pot fi încadrate ca “poliţie politică”.
Rodica Stănoiu, alias “Sanda” sau “Paula”, a fost acuzată de CNSAS de poliţie politică, după ce s-a găsit un dosar compus din 18 note informative semnate de fosta ministră a justiţiei. Conform CNSAS, “Sanda” a colaborat activ cu organele de securitate ale statului din anul 1963 până în 1987. Pentru susţinerea acuzaţiilor, departamentul de investigaţii din cadrul CNSAS a cercetat asiduu, verificând în dosare conexe, ale colegilor alături de care Rodica Stănoiu a lucrat în anii ’80 la Institutul de Studii Juridice. Aşa s-au descoperit în dosarele a şapte foşti colegi ai Rodicăi Stănoiu mai multe note semnate “Sanda”. Conform ipotezei oficiale, acest nume conspirativ a atras atenţia cercetătorilor CNSAS, deoarece “Sanda” este şi numele de urmărit al Rodicăi Stănoiu. În felul acesta s-a conturat ipoteza potrivit căreia, din obiectiv “turnat” la Securitate, “Sanda” a devenit turnător. Încă de la deschiderea dosarului, Rodica Stănoiu a negat toate acuzaţiile aduse, argumentând că acele note n-au fost scrise de ea fiind de fapt un fals elaborat în scopuri politice.
Sorin Ovidiu Vântu, unul dintre cei mai importanţi şi totodată controversaţi oameni de afaceri ai României capitaliste, a fost acuzat de “colaborare” cu fosta Securitate, în anul 2010. Informaţiile cu privire la dosarul de informator a lui S. O. Vântu au apărut în presă prin intermediul site-ului de ştiri “HotNews”. Conform publicaţiei electronice citate, Sorin Ovidiu Vântu a semnat un angajament de informator cu fosta Securitate în anul 1983, sub numele conspirativ “Nuş”, dosarul în cauză fiind închis în anul 1988. Legat de aceste informaţii afaceristul a susţinut următoarele: “Faţă de presupusul meu dosar, apărut pe un site de ştiri, cuprinzând colaborarea mea cu Securitatea, susţin că este un dosar fabricat şi face parte dintr-un lung şir de manipulări şi agresiuni care au început din 7 decembrie 2009” (cu referire la perioada campaniei electorale).
Szoby Cseh, cel mai mare cascador român, a fost acuzat în 2011 de CNSAS că a fost colaborator al fostei Securităţi şi că şi-a „turnat” foştii colegi de platou. El a semnat începând cu 1977 un număr de 9 note informative sub numele conspirativ “Sabin”. Cascadorul a informat organele de Securitate cu privire la intenţiile unor colegi de-ai săi de a părăsi ţara. Szoby Cseh n-a negat acuzaţiile, chiar mai mult decât atât, el a afirmat că s-a dus de bună voie la Securitate unde a solicitat să devină informator pentru a demasca corupţia din cinematografia română.
Ducu Bertzi, probabil cel mai cunoscut folkist român, a fost acuzat de CNSAS în anul 2011 de colaborare cu fosta Securitate. În faţa acestor acuze artistul şi-a recunoscut public colaborarea cu Securitatea susţinând că n-a fost vorba niciodată de “poliţie politică”: “În Aprilie 1988, lucram la Fabrica de Componente Nucleare, am fost contactat de ofiţerul de Securitate al întreprinderii, îl ştiam toţi şi mi s-a cerut să pun la dispoziţia Securităţii garsoniera în care locuiam”. În cazul Ducu Bertzi cercetările au fost demarate de CNSAS la cererea cotidianului Evenimentul Zilei.
România, ţara deconspiraţilor !
Şi pentru ca lista să fie una cât mai completă, “deconspirările” CNSAS-ului au vizat şi înalte feţe bisericeşti: Înalt Prea Sfinţitul Teodosie Snagoveanu, Arhiepiscopul Tomisului, a recunoscut în anul 2006 colaborarea cu Securitatea comunistă; Înalt Prea Sfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a primit verdict de colaborator al Securităţii ca poliţie politică din partea Colegiului CNSAS pe data de 9 Octombrie 2007. Pimen a contestat însă în instantă acuzaţiile.
Iar lista mai poate continua şi asta deoarece, în total, CNSAS-ul a verificat oficial peste 100.000 de persoane fiind “deconspiraţi” câteva sute de foşti ofiţeri ai Securităţii, şi alte sute de foşti “informatori”, “colaboratori” şi “agenţi”.
Şi după toate aceste eforturi materiale şi umane, cu sume impresionante cheltuite pentru realizarea acestor “deconspirări”, devine vizibil, pe zi ce trece, pentru fiecare dintre noi, că societatea românească este una tot mai morală… scopul fiind atins !