De unde vine cu adevărat numele „România”

În evul mediu, occidentalii teritoriul ocupat de imperiului bizantin, Romania, “ţara romanilor”. Din sec.VI până în sec. VIII, Ravenna a fost reşedinţa oficială a exarhului, conducătorul civil şi militar al acestei regiuni ca reprezentant al împăratului bizantin. Pentru longobarzi, populaţia germană care a cucerit Italia în sec. VI, întreaga zonă din jurul Ravennei era Romania. În zilele noastre această regiune din estul Italiei se cheamă Romagna.

Câteva secole mai târziu, francii din cea de-a patra cruciadă au devastat Constantinopolul în 1204. În haosul creat în imperiu, aceşti aventurieri şi-au ales propriul împărat, cu titlul de “Imperator Romaniae” şi au proclamat propriul lor Imperiu Latin. Împăratul Romaniei era diferit faţă de cel bizantin, acest titlu aparţinând succesorilor germani ai lui Carol cel Mare şi Otto III, încoronaţi de Papa de la Roma. După Otto III, regii germani s-au autointitulat “Rex Romanorum”, regi romani, în intervalul dintre alegerea lor în Germania şi încoronarea la Roma, care putea dura ani de zile. De la jumătatea sec XIII, mulţi dintre regii germani încă nu fusereră încoronaţi, rămânând regi romani în teritoriile lor. Împăratul ales de cruciaţi, Baldwin I (1204-1205), pentru a nu-i ofensa pe aceştia sau pe Papă, si-a luat titlul de “Imperator Romaniae”, împăratul Romaniei, Papa fiind unicul “Imperator Romanorum”.

În 1508 Papa le-a permis regilor romani, “Rex Romanorum”, să se autointituleze Împărat roman ales, “Imperator Romanorum Electus”, fără încoronare la Roma, ultimul dintre aceştia abdicând în 1806, odată cu căderea Sfântului Imperiu Roman.

Dar occidentalii nu au fost singurii spoliatori ai Imperiului Bizantin în numele Romei. În sec.XI, o ramura a turcilor selgiucizi au înfiinţat un sultanat în Asia Mica, în peninsula anatoliană. Teritoriul sultanatului a fost cucerit de la bizantini după bătălia de la Manzikert (1071), în care împăratul Romanus IV Diogenes a căzut prizonier în mâinile turcilor. Noul stat turc a fost numit Rum, de la Roma. Sultanatul din Rum a existat până după 1300, cu capitala la Konya. Ulterior, turcii otomani au adoptat termenul Rumelia pentru a denumi teritoriile din peninsula balcanică pe care le-au cucerit de la bizantini în sec. XIV. Rumelia era un diminutiv, dacă Anatolia era Rum (Roma), atunci teritoriile europene erau Rumelia (Roma Mică). Termenul Rumelia a dăinuit până în sec XIX. Când turcii au fost învinşi de fortele ruse, cele două părţi au semnat tratatul de la San Stefano (1877), care includea o clauză prin care se crea pe un teritoriu din Bulgaria, Principatul Rumeliei de est, sub protectorat rusesc, care însă nu s-a realizat niciodată. Sub presiunile puterilor vestice, tratatul de la San Stefano a suferit modificări importante la Congresul de la Berlin din 1878, Rumelia de Est dispărând înainte de a exista.

Asocierea numelui Romania cu cea a ţării noastre are rădăcini în sec.XIX fiind folosit pentru prima oară de către un istoric grec, Dimitrie Phillippide în 1816, în lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane. În primele menţionări istorice din evul mediu, românii erau numiti vlahi în cronicile maghiare şi bizantine. Un principat cu numele de Valahia a apărut înainte de 1300, urmat de un altul pe teritoriul actualei regiuni Moldova. Limba vlahilor derivă din cea latină, vlahii considerandu-se urmaşii coloniştilor romani care au locuit în Balcani şi nordul Dunării în sec II-III. Idea unei descendenţe latine le-a creat vlahilor un motiv de mândrie, dar si motivaţia de a cere Franţei lui Napoleon III (1852-1870), ca unei surori mai mari, sprijinul pentru unirea principatelor Valachia şi Moldova în 1859. Acest lucru s-a petrecut în 1862, când şi sultanul otoman Abdul Aziz şi-a dat acceptul creării acestui nou stat dar cu numele de Rumelia, ca parte a teritoriului cu acelasi nume. Termenul de Rumania, transformat ulterior în Romania, a fost sugerat de contele Gyula Andrassy, ministrul de externe al imperiului austro – ungar, la Congresul de la Berlin.

În lumina acestor informaţii apare clar ca anterior acestor evenimente, termenul Romania făcea referire strict la teritoriile unde trăiau grecii vorbitori de romaioi, limba latină. Pentru mai mult de un mileniu, structura politică pe care o numim astăzi Imperiul Bizantin se numea Romania. După prăbuşirea imperiului, locuitorii greci de pe aceste teritorii se autointitulau în continuare Romaioi. Revenirea din Romaioi la denumirea străveche de eleni , la fel ca cea din vlahi la români, a venit din considerente de ordin naţionalist. Grecii aveau nevoie de sprijin occidental pentru a-şi câştiga independenţa la începutul sec. XIX. Imaginea de bizantini nefiind prea populară printre popoarele din vest, au preferat una de păstrători ai unei culturi şi civilizaţii fabuloase, creând chiar si un curent” Philhelenic”, adică iubitor de greci.

Lasă un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată.

Alte Știri
Încarcă mai mult