În evul mediu, occidentalii teritoriul ocupat de imperiului bizantin, Romania, “ţara romanilor”. Din sec.VI până în sec. VIII, Ravenna a fost reşedinţa oficială a exarhului, conducătorul civil şi militar al acestei regiuni ca reprezentant al împăratului bizantin. Pentru longobarzi, populaţia germană care a cucerit Italia în sec. VI, întreaga zonă din jurul Ravennei era Romania. În zilele noastre această regiune din estul Italiei se cheamă Romagna.
În 1508 Papa le-a permis regilor romani, “Rex Romanorum”, să se autointituleze Împărat roman ales, “Imperator Romanorum Electus”, fără încoronare la Roma, ultimul dintre aceştia abdicând în 1806, odată cu căderea Sfântului Imperiu Roman.
Dar occidentalii nu au fost singurii spoliatori ai Imperiului Bizantin în numele Romei. În sec.XI, o ramura a turcilor selgiucizi au înfiinţat un sultanat în Asia Mica, în peninsula anatoliană. Teritoriul sultanatului a fost cucerit de la bizantini după bătălia de la Manzikert (1071), în care împăratul Romanus IV Diogenes a căzut prizonier în mâinile turcilor. Noul stat turc a fost numit Rum, de la Roma. Sultanatul din Rum a existat până după 1300, cu capitala la Konya. Ulterior, turcii otomani au adoptat termenul Rumelia pentru a denumi teritoriile din peninsula balcanică pe care le-au cucerit de la bizantini în sec. XIV. Rumelia era un diminutiv, dacă Anatolia era Rum (Roma), atunci teritoriile europene erau Rumelia (Roma Mică). Termenul Rumelia a dăinuit până în sec XIX. Când turcii au fost învinşi de fortele ruse, cele două părţi au semnat tratatul de la San Stefano (1877), care includea o clauză prin care se crea pe un teritoriu din Bulgaria, Principatul Rumeliei de est, sub protectorat rusesc, care însă nu s-a realizat niciodată. Sub presiunile puterilor vestice, tratatul de la San Stefano a suferit modificări importante la Congresul de la Berlin din 1878, Rumelia de Est dispărând înainte de a exista.
În lumina acestor informaţii apare clar ca anterior acestor evenimente, termenul Romania făcea referire strict la teritoriile unde trăiau grecii vorbitori de romaioi, limba latină. Pentru mai mult de un mileniu, structura politică pe care o numim astăzi Imperiul Bizantin se numea Romania. După prăbuşirea imperiului, locuitorii greci de pe aceste teritorii se autointitulau în continuare Romaioi. Revenirea din Romaioi la denumirea străveche de eleni , la fel ca cea din vlahi la români, a venit din considerente de ordin naţionalist. Grecii aveau nevoie de sprijin occidental pentru a-şi câştiga independenţa la începutul sec. XIX. Imaginea de bizantini nefiind prea populară printre popoarele din vest, au preferat una de păstrători ai unei culturi şi civilizaţii fabuloase, creând chiar si un curent” Philhelenic”, adică iubitor de greci.