În anul 1976 guvernul Republici Socialiste România a promulgat Decretul 359 din data de 2 Noiembrie prin care a fost aprobată constituirea unei societăţi mixte româno-libiene pentru transporturi maritime sub numele “RoliShip”.
Conform actelor constitutive, statul român deţinea, prin intermediul Navrom, o participaţie de 51% la compania mixtă RoliShip, diferenţa de 49% revenind statului libian, prin intermediul companiei LAFICO (Libyan Arab Foreign Investment Company ) cu sediul social la Tripoli.
La înfiinţare, compania de shipping româno-libiană RoliShip SA a pornit cu numai două nave, ajungând ca până în 1989 să opereze cu 6 cargo-uri, respectiv: Săveni, Râmnicul Vâlcea, Slobozia, Săcele şi Târnăveni. Cele şase nave de transport reprezentau aportul adus de statul român la companie. Totodată, statul român se ocupa de asigurarea navlului şi astfel RoliShip a transportat produsele din oţel ale întreprinderii de comerţ exterior Metalimport – Export.
O dată cu FLOTA s-a prăbuşit şi RoliShip
După schimbarea de regim din 1989 flota română a intrat în degringoladă administrativă, statul român n-a mai asigurat contracte de transport şi totodată a neglijat întreţinerea navelor. Astfel, până la nivelul anului 1994 situaţia financiară a companiei RoliShip s-a degradat constant, statul român acumulând restanţe enorme către furnizorii străini iar personalul navigant n-a mai fost plătit.
La nivelul anului 1997, ca răspuns la solicitările creditorilor, navele Sousa, Săveni şi Râmnicu Vâlcea au fost arestate (reţinute în garanţie) în portul belgian Anvers. La momentul respectiv, 38 de marinari români s-au decis să revină în ţară în timp ce alţi 57 au ales să rămână la bordul celor trei ambarcaţiuni în speranţa recuperării salariilor restante de 6 luni.
Procesul a durat peste 10 ani
Reprezentaţi de o echipă de avocaţi pusă la dispoziţie de ITF (International Transport Workers’ Federation) cei 57 de navigatori români s-au alăturat celorlalţi creditori în procesul intentat armatorilor navelor (respectiv statul român prin Navrom şi statul libian prin LAFICO). Pentru acoperirea datoriilor au fost vândute navele Săveni, Sousa şi Râmnicu Vălcea contra sumei de 900.000 de dolari, iar primii despăgubiţi urmau să fie membrii echipajelor.
Situaţia s-a complicat însă în România, deoarece firma Armar SA solicitase lichidarea judiciară a companiei RoliShip, iar instanţa de judecată aprobase demersul. În aceste condiţii, lichidatorul judiciar a început să urmărească toate bunurile şi creanţele din ţară şi din străinătate ale RoliShip. În principal, scopul lichidatorului era acela de a recupera o parte cât mai mare din cei 900.000 USD din care să achite creanţe ale creditorilor români, dar în felul acesta banii n-ar mai fi ajuns şi pentru plata salariilor restante.
În final s-a făcut dreptate !
Comitetul creditorilor a fost constituit la data de 21 Februarie 2000. Printre membri se numărau firma românească Armar SA din Constanţa, compania libiană Lafico din Tripoli, proprietarul clădirii în care a activat RoliShip, un reprezentant al acestei firme şi reprezentantul Sindicatului Liber al Navigatorilor (SLN). Conform declaraţiilor vice-preşedintelui SLN, Costică Stici, compania Roliship datora echipajelor la momentul respectiv suma de 65.000 de dolari. La aceeaşi dată comitetul creditorilor şi judecătorul sindic au ales lichidatorul, dintre cele cinci oferte primite fiind selectată Fănica Constantin cu susţinerea SLN.
Au urmat ani de procese şi tocmai în Martie 2007 s-a dat hotărârea finală, reconfirmându-se decizia iniţială, adică dreptul echipajelor de a fi plătite privilegiat.
Părţile implicate în procesul de lichidare a RoliShip
Procesul RoliShip care avea să facă istorie, constituit în Dosarul 14/118/1998 (2471/COM/1998) a adunat la masa credală următorii păgubiţi – persoanele fizice: Şerban Gheorghe, Ghetu Gheorghe, Antonie Dorin, Buzatu Alexandru Laurenţiu, Marin Mantu, Vâlceanu Roberto, Petre Moise, Arsene Sorin, Sarma Dumitru, Huţu Mihai, Mironescu Corneliu, Mironescu Laurenţiu, Sava Daniel, Meca Marin, Roşca Mihaela, Teodorescu Romeo, Buzduceanu Magdalena, Mihai Ion, Ghergiulau Gheorghe, Preoteasa Dragoş Mihai, Uzun Laurenţiu, Moise Robert Florin, Ionescu Gheorghe, Radu Ioana, Chiriac Zamfir, Timofte Petre, Onofrei Vasile, Andrei Ştefan, Cubarici Gheorghe, Proca Aurel, Dinu Marius, Barzale Ştefan, Botea Ştefan, Otman Wrayeth şi Sharaf Eddin Bengazi.
Alături de persoanele enumerate, la proces au mai participat în calitate de creditori şi societăţile private: Libyan Arab Foreign Investment Co. (LAFICO) prin avocatul Adrian Cristea, Jotun Sverige AB. prin avocatul Chiţu Petre, societatea comercială română Armar SA prin lichidatorul judiciar Contab Serv SA, Şantierul Naval Constanţa, Administraţia Zonei Libere Constanţa Sud, Administraţia Zonei Libere Basarabi, Coremar SA, Salport SA, compania de pilotaj Pilot Service SA, Soremir SA, Thermar SA, Black Sea Shipyard Rom SA şi Sindicatul Liber al Navigatorilor Români. Pe data de 19 Iunie 2008, societatea RoliShip a fost radiată din evidenţele Ministerului Român de Finanţe.
Cargo-ul Râmnicu Vălcea încă mai colindă mările lumii
Conform unor surse din Constanţa, în toamna anului 2009, nava cargo Râmnicu Vâlcea, ce a aparţinut companiei RoliShip, a acostat în Portul Constanţa pentru reparaţii. Ambarcaţiunea a fost fabricată în anul 1973 la Şantierul Naval din Galaţi fiind una dintre cele mai vechi nave rămase funcţionale din fosta flotă română.
Poate surprinzător, vaporul Râmnicu Vâlcea încă mai colindă mările şi oceanele lumii amintind de un măreţ popor de navigatori şi negustori de la Marea Neagră. Dintre foştii creditori ai companiei RoliShip, singurul care mai colindă mediile publice este Laurenţiu Mironescu, fost deputat PD, actualmente secretar general al Ministerului Administraţiei şi Internelor, despre care s-a afirmat în presă, de-a lungul timpului, că este finul preşedintelui Băsescu. Laurenţiu a negat permanent această informaţie, nu şi pe aceea că Traian Băsescu şi Corneliu Mironescu, tatăl său, se află în strânse relaţii din perioada în care au navigat împreună, ulterior cel dintâi fiind trimis în misiune la Anvers, ca şef de agenţie economică a NAVROM-ului, iar cel de-al doilea la Istambul, cu o misiune similară. Pentru regimul Ceauşescu, şefii misiunilor economice erau foarte importanţi, ca dovadă că agenţia economică de la Viena (o zonă foarte sensibilă a spionajului economic), era condusă chiar de fratele său, Marin Ceauşescu, în care avea încredere aproape deplină.
